Toamna se numără…amintirile.

Maxi și buturuga mea…

De curând am redescoperit necesitatea cuvântului trebuie. De când mă știu, sunt grăbit. Orice fac, orice gândesc, oricum vorbesc, sunt tot numai o fugă. De vreo două săptămâni mi-am dat seama că nu trebuie să mă mai grăbesc.

Prin 2007 eram prin munți și făceam poze la te miri ce. O poză din cele multe, s-a întâmplat dintr-o dorință a momentului. Era vară, o zi în care poți băga mâna în foc că soarele este cea mai fină mătase, o zi în care soarele îți binecuvintează pașii și gândurile. Mergeam pe cărare, cu ochii când aiurea când la cărare, cu gândul la fel de aiurea. În tot acel ”delir” de culori, zumzăitul feluritelor insecte și plescăitul bocancilor mei care călcau poteca, ei bine, atunci a  existat un moment în care m-am simțit tras de ”mânecă”. Ceva m-a oprit, parcă m-a tras înapoi. Intrigat de această senzație, m-am întors pe cărare fără să știu ce să caut sau ce să privesc. Divagând un pic, Inginerul meu preferat a fost deosebit de generos dotând specia umană (și nu numai) cu fel de fel de simțuri care mai de care mai performante. Mă gândesc la clasicele mirosuri, tactile, etc. Și mai curios este când toate acestea se amestecă și formează un ”nu știu ce sau nu știu cum”…Ei bine, asta mi s-a întâmplat atunci, pe cărare. Am mers până m-am oprit în fața unei buturugi. Acum veți gândi că buturuga e o buturugă oarecare. Însă, exact ca in poezia lui Eminescu: ”buturuga ce-o privești, nu e una de rând”… Presupun că ați văzut buturugi tăiate de amatori, care numai printr-o aliniere a planetelor și a eclipselor de toamnă si primăvară sincronizate după ceasul pământenilor…așa cum ziceam, numai printr-o minune au scăpat cu membrele întregi. Buturuga mea era rezultatul unui copac mândru, măcelărit de o mână beată și barbară.

Am pe undeva, pe vreun cd, poze cu buturuga mea din 2007. Sunt acolo, știu sigur. De ceva vreme, de vreo două săptămâni, un ceva mă chema la munte. Ajuns la începutul potecii, am știut că trebuie să văd ce mai face buturuga mea.

Drumul meu începe aici:

drumuri separate

drumuri separate

Am mai făcut câteva poze, pentru sufletul meu…și al vostru :)….

Iată-le:

umbra vea sa urce

umbra vea sa urce

carand soarele

carand soarele

umbre

umbre

asfintit

asfintit

Când am ”cunoscut-o” era numai lemn, era tristă, era..vai de ea. După 6 ani, buturuga mea arata asa:

Buturuga mea

Ca de obicei, în mai toate drumurile mele, Maxi a fost martoră:

Maxi

p.s. În Februarie anul viitor, Maxi implinește 12ani.

Până data viitoare, și după acea dată, aveți grijă de voi și rămâneți sănătoși.

Posted in Prin munții noștri | Leave a comment

Cultura Cucuteni sau cum spunea Poetul ”La trecutu-ți mare, mare viitor”

Avem o certitudine: o cultură veche de 6000 ani….noi, românii, ca nimeni alții…

 

P1290186

P1290187

P1290190

P1290194

P1290195

P1290196

P1290197

P1290198

P1290199

P1290206

P1290207

P1290209

P1290210

P1290211

P1290212

P1290214

P1290220

P1290226

P1290227

P1290228

P1290229

P1290230

P1290231

P1290232

P1290233

P1290234

P1290235

P1290236

P1290237

P1290238

P1290239

P1290240

P1290241

P1290242

P1290243

P1290244

P1290245

P1290246

P1290247

P1290252

 

(link util: http://www.ziuaveche.ro/cultura-religie/cultura/palatul-sutu-cucuteni-valori-regasite-ale-preistoriei-europene-180016.html)

Posted in Prin munții noștri | Leave a comment

Lacul din parcul Bordei

lacul din parcul Bordei 1

lacul din parcul Bordei 1

lacul din parcul Bordei 2

lacul din parcul Bordei 2

lacul din parcul Bordei 3

lacul din parcul Bordei 3

bancă în tranziție

bancă în tranziție

pește mort de atâta curățenie

pește mort de atâta curățenie

pește mort din lacul Bordei

pește mort din lacul Bordei

Posted in Prin munții noștri | Leave a comment

Să mai spună cineva că românul nu are simțul umorului…

la doi pași de Herăstrău...

la doi pași de Herăstrău…

satul românesc..Bertea

satul românesc..Bertea

uite așa se împinge...în sfoară...

uite așa se împinge…în sfoară…

satul românesc..Bertea

satul românesc..Bertea

satul românesc... Bertea

bănuiesc că trage de sfoară…

satul românesc... Bertea

pe ulița satului românesc..Bertea

satul românesc... Bertea

la glume, în mijlocul drumului…

Posted in Prin munții noștri | Leave a comment

Cofetărie nouă…

Azi am descoperit o cofetărie nouă în orașul meu…ok, hai să nu mă laud; nu e orașul meu; nici măcar nu e orașul în care vreau să locuiesc de bunăvoie. Mi-a spus un amic, odată, că cea mai mare calitate a omului este adaptarea. La vremea respectivă nu l-am crezut. Se pare că trebuia să fiu mai atent la ce spune un bătrân. Fără să îmi dau seama am dus această caracteristică primară, adaptarea, la perfecțiune. Sunt atât de bun încât nici măcar nu mai tresar când mă regăsesc în vreo oglindă rebelă a vreunui magazin care mă ”înjură” cu prețuri indecente la țoale atât de banale; sau, nu mă mai enervez când calc într-o baltă…că doar e balta mea; mă amestec în ”culorile” orașului, încât sunt plin de praf când ajung acasă și nu mă deranjează deloc că toți m-au ”prăfuit”, că doar e orașul meu…dar despre mine, despre orașul meu, despre țara mea…altădată…

Revenind la cofetăria mea, trebuie să vă spun o chestie ciudată: prăjiturile țin de foame. Ca exemplu analog, bănuiesc că nu sunt singurul căruia îi este sete după 1l de pepsi cola. Am mâncat 2 mini-amandine de mă lingeam pe degete; codul bunelor maniere spune că nu e frumos să existe contact direct între limbă și oricare alt membru, inferior sau superior; cazurile speciale, obțin derogare (desigur că mă refer la cupluri când mănancă prăjituri…sau încearcă…perveșilor, deja vă citesc gândurile 😀 ); revenind, frateeee, erau atât de bune încât nu îmi ajungeau degetele și deja mă uitam disperat în jurul meu, doar doar mai găsesc niscaiva degete; totuși, mi-am stăpânit primul implus și am început să gândesc Rațiu, adică rațional; cum nevastă-mea se destrăbăla prin cine știe ce bar +18ani, eram într-o dilemă profundă : să îi stric petrecerea și să încercăm împreună prăjiturile sau să îmi fac de cap? evident că sunt un gentleman și am mai cerut o mini-amandină…am trecut la felul 2, și desert niscaiva saleuri…vreo 2-3 bucăți…după ce am terminat, îmi invidiam propriile degete: așa curate nu s-au vazut nici măcar după o ploaie de vară; so, i-am adus și nevesti-mii la pachet, că i-o fi foame după atâta distracție ce a îndurat…

Azi am învățat că prăjitura ține și de foame, nu numai de dulce…

Posted in În orașul meu..., Prin munții noștri | 2 Comments

tura din 9 Februarie, 2013

Am o destinație de suflet, cabana Mălăieși. Îmi place în mod deosebit, nu pentru că există mai multe trasee care ajung sau plecă dela cabană, cât pentru liniștea de acolo. O liniște de templu, o liniște care impune o anumită cenzură dacă nu a gândurilor, cel puțin a manifestării vocale. La ultima ieșire, prin Septembrie 2012, am pățit o mare rușinică cu ligamentul genunghiului stâng; la sfârșitul unei ture de de două zile, foarte aproape de Poiana Cerbului, ligamentul meu protesta des și hotărât; îl înțelegeam că este obosit, că îi trebuia o pauză după urcușul pe hornul mare al Mălăieștilor, că ar fi vrut să se odihnească mai mult la cabana Omul, înainte de a începe coborârea pe Valea Cerbului; divagând puțin dela subiect, încă îmi doresc o săptămână întreagă în munți, numai eu cu natura, singur prin sanctuarul Bucegilor….

Revenind la tura mea de ieri, am pornit la drum pe binecunoscutul traseu Bușteni – Căminul Alpin – Poiana Coștilei – Pichetul Roșu – la Prepeleac – cabana Malăiești (traseu de prima zi) și retur pe Diham – Șaua Baiului – Azuga – …; plin de speranță, optimism și curiozitate, am început traseul; speram din tot sufletul ca ligamentul meu să nu îmi mai facă probleme; optimist sunt de fel, iar curios pentru că îmi cumpărasem din decembrie niște bocanci, http://www.okazii.ro/recomandate/44425152/twitter.com/okaziiro, niscaiva parazăpezi, și vroiam să știu pe ce am dat banii (bocancii i-am cumpărat dela Decathlon).

Zăpada era bună deși sub ea se vedea (ici-colo) gheața, semn că iarna nu a glumit; urmele de pași erau bune și proaspete, ceea ce înseamna că mai sunt iubitori de munte pe acest traseu; într-adevar, după 15 minute de mers, am zarit un grup de 3 persoane (un bărbat la aproape 60ani, și două femei, probabil 40ani respectiv 50și ceva de ani), undeva la 50m în fața mea. La Masurătoarea Urșilor i-am prins din urmă, am schimbat obișnuitele politețuri. După cum arătau și erau îmbrăcați, erau oameni de munte, oameni cu experiență pe munte. Socoteam că vom parcurge același traseu, cel puțin până la Pichetul Roșu și mă bucuram că nu voi fi singur pe traseu (deseori mi s-a întâmplat să merg și singur dar și să mă ”lipesc” de vreun grup). Am pornit primul, conștient fiind de traseul înzăpezit dar și de timpul zilei de iarnă, mai scurt cu 5 ore față de ziua de vară. De fiecare dată când plec pe munți se întâmplă să am același tip de mers, adică la început mă grăbesc și apoi parcă mă afund în cărare sau poate muntele îmi trage pașii în el și mă mișc din ce mai greu, și mă simt din ce în ce mai apropiat de munte…nu știu de ce am sentimentul acesta, însă atâta vreme cât îmi place nu mă grăbesc să găsesc un raspuns.

Cam așa începe traseul:

P1280550

Continuă așa:

P1280555

Undeva pe traseu văd o santinelă, pe stânga cărării, iar undeva în dreapta și în plan mai îndepărtat, pierdut parcă în decor, stă de pază alt soldățel :

P1280567

Bănuiesc că vă amintiți reclama cu familia de brazi; ei bine, cu putin efort imaginativ, undeva în stânga imaginii apare o ”familie” (cu un zoom decent, se poate vedea):

P1280569

Primul test al bocancilor mei, se dovedește un succes major, adică o investiție bună; oricine a făcut drumeții lungi, indiferent de anotimp, apreciază o încălțăminte de calitate. La traversarea văii Coștilei dar și a văii Gălbenelelor, coborârea am facut-o în picioare fără să îmi trebuiască ajutorul crengilor din prea imediata apropiere :).

P1280559

P1280560

Se cuvine să adaug că am luat o pauză, rapidă, de masă, iar colegii mei de drumeție, mă depașiseră deja cu sute de metri. Mărind pasul, mă apropiam de Poiana Coștilei și deja mă vedem la Pichetul Roșu. Se spune că memoria e o problemă la bărbați, în sensul în care ne joacă feste; cam asta se întâmplă și cu amintirile mele: mergând spre poiană, îmi dau seama că am mai facut acest traseu iarna 🙂 .

P1280571

P1280574

P1280577

Îmi dau seama că mă apropii de poiană; percepția aceluiași traseu parcurs iarna, diferă față de parcurgerea lui pe timp de vară; zăpada reușește foarte bine să umple ”spațiul”; în curând aveam să mă conving că ceața este alt factor care contrinuie decisiv la reducerea considerabilă a vizibilității. Ajuns în poiană, evident că nu mă pot abține să fac poze aceluiași peisaj, deși il mai pozasem de sute de ori pe timp de vară, dar și pe timp de iarnă (am gasit pe cd-urile mele vechi, poze de demult 😉 .

Ieri, poiana Coștilei arăta așa:

P1280584

P1280581

Cum spunea Buni (un coleg de drumeție din vremurile demult apuse), când mă apuc de făcut poze, mă vede Dumnezeu. Cu ochii ba în aparat, ba la peisaj, observ târziu ceața care cobora rapid. Cu părere de rău conștientizez că trebuie să dau din picioare. Apropo de dat din picioare, deja aveam un plan B și chiar C, renunțasem la ideea de a înnopta la Mălăiești pentru că ieșisem deja din timpul de mers, și hotărâsem să mă opresc fie la Poiana Izvoarelor, fie la cabana Diham; alegerea cabanei Diham, deși mai îndepărtată de planul meu inițial, însemna un peisaj matinal fabulos; micile sacrificii se pot încheia cu satisfacții extraordinare. Dar, revenind la ceață, niciodată nu credeam că ceața poate coborâ cu atâta viteză. La intrarea în poiană, încă mai zăream celălalt capăt al potecii care intra în padure prin stânga stânii (iarna este parăsită). Când am ajuns în mijlocul Poienii, vedeam numai urmele de pași ale celorlalți drumeți. Așa cum știam poteca, trebuia să merg înainte, numai că înainte erau urme numai vreo 10m pe direcția bună. Îmi era clar că au vrut să meargă pe traseul normal, însă hotărâseră să ocolească porțiunea respectivă. Bombănind și făcând diverse socoteli, era să dau eu peste mine din cauza ceții; așa că nu am stat pe gânduri prea mult și am călcat urmele proaspete care mă scoteau în poteca cu bandă galbenă. La începutul potecii, am văzut iar o încercare de pași spre stână, o încercare abandonată. Deși puteam să forțez și să reintru pe traseul spre Pichet (triunghi roșu), am preferat să merg pe banda galbenă, știind că la câteva sute de metri mai jos și în stânga, urma să apară poteca care venea din Valea Cerbului și intersecta traseul meu.

P1280587

Făcusem vreo 50m din noul meu parcurs, și mă gândeam la cele două posibilități de cazare, când o durere discretă și binecunoscută mi-a dat vestea că mini-vacanța mea s-a terminat. Ligamentul meu vroia repaos și știam că nu aveam de ales. Dacă la precedenta ieșire am avut noroc cu văru` Marius (cu bandajul elastic fără de care nu aș fi reușit să cobor pe lumină depe munte), acum eram singur. Cu toată genunchiera mea, cu toate frustrările și planurile mele date peste cap, trebuia să ajung în siguranță la drumul forestier de unde puteam lua orice vehicol (sanie cu zurgălai, autocar, etc) până la DN. So…am mers pe poteca de bandă galbenă până am ieșit în drumul de Gura Diham. Numai ce m-am oprit pe marginea drumului să îmi trag sufletul și să mănânc ceva, când tocmai trecea o sanie încărcată full cu petrecăreți dela Gura Diham. M-au salutat zgomotos, i-am salutat la fel de zgomotos. Bună dispoziția lor mi-a alungat starea de oftică și mi-a adus aminte că deciziile corecte fac diferență între o știre de ora 5 și o tură de o zi, incheiată aproape decent.

Cam așa arată drumul forestier:

P1280589

După ce am mâncat, am luat la ”picioare” drumul forestier către Bușteni. Acoperit de zăpadă, era numai bine de mers pe el spre deosebire de vară, când mulți șoferi nu lasă praful să se odihnească.

Ce am învățat din tura aceasta? În primul rând am învățat să improvizez (niciodată nu am fost pus în situația să îmi schimb planul). Apoi am învățat că răbdarea este un sfetnic bun și o calitate; muntele este acolo, la fel cum a fost atâția mii de ani înaintea mea și la fel cum va mai fi și după mine.

Ce mi-a placut cel mai mult? Ca exercițiu de imaginație, mi-ar fi plăcut un scenariu cu brazii din Poiana Coștilei împodobiți cu mii de beculețe de toate culorile…așa cum este de Crăciun (eu am un brad de plastic; nu știu cât de eco sunt, însă mai puțini brazi tăiați pentru un amuzament de câteva zile, înseamnă aer mai curat).

Link-ul pentru albumul foto din 9 Februarie 2013:

https://plus.google.com/photos/104855897224773349203/albums/5843275428949568513?authkey=CI-Y2ujOzZnRFQ

Până data viitoare, aveți grijă de voi și sănătate maximă.

Posted in Prin munții noștri | 2 Comments